Eveniment
85 de ani de la invadarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, declanșarea celui de-al doilea război mondial
1 septembrie 1939: ziua invadării Poloniei. 1 septembrie 1939 Germania nazistă a invadat Polonia, conform ''Planului Alb'', elaborat încă din primăvara anului 1939. Atacarea Poloniei marchează declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei la 3 septembrie 1939. Ostilităţile începute astfel mai întâi în Europa s-au extins continuu în anii următori, cuprinzând alte ţări şi continente.
Un război mai "facil" decât pacea
La sfârşitul Primului Război Mondial, preşedintele SUA, Woodrow Wilson, adresându-se preşedintelui Republicii Franceze, Raymond Poincare, spunea că ''va fi mai dificil de realizat pacea decât războiul'', ceea ce în bună măsură a fost confirmat de cursul evenimentelor ulterioare, se arată în volumul ''Din istoria relaţiilor internaţionale'', autor Constantin Buşe (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2009). Nu a existat niciodată unanimitate de vederi între învingători, Aliaţi şi Asociaţi, în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920).
Citește și: Bolojan, care a inaugurat cinci centuri în Bihor, primește doar 35% spor pentru absorbția fondurilor UE. Boc, 50%
''Divergenţele dintre învingători nu numai că nu au fost aplanate, dar s-au accentuat, s-au înăsprit la puţină vreme după semnarea tratatelor de pace. În acelaşi timp, au persistat şi au sporit nemulţumirile învinşilor care îşi afişau tot mai agresiv tendinţa de a eluda unele dintre cele mai importante obligaţii ce le-au fost impuse prin tratatele de pace (...).'' (''Din istoria relaţiilor internaţionale'', autor Constantin Buşe)
Diplomația europeană
Pe plan european, diplomaţia se confrunta cu tendinţele revanşarde şi revizioniste ale Germaniei, Ungariei, Bulgariei şi ale altor state, cu rivalitatea dintre Franţa şi Marea Britanie cu privire la hegemonia în Europa şi în Orientul Apropiat, cu apariţia pe scena politică a statului fascist italian.
La sugestia ambasadorului britanic la Berlin, lordul d'Abernon, făcută ministrului de externe german, Gustav Stresemann, la sfârşitul lunii ianuarie 1925, acesta a propus guvernului britanic semnarea unui pact de garanţie vest-european.
La 9 februarie, proiectul a fost acceptat şi de premierul francez E. Herriot. La conferinţă fuseseră invitaţi şi reprezentanţi ai Italiei, Belgiei, Cehoslovaciei şi Poloniei. ''Aşadar, după numai cinci ani de la semnarea tratatelor de pace, învingătorii şi învinşii se aşezau la masa tratativelor: Mussolini şi Stresemann, lângă Aristide Briand, Austen Chamberlain şi delegaţii belgian, polonez şi ceh'', se arată în lucrarea ''Mari conferinţe internaţionale (1939-1945)'', autor Leonida Loghin (Bucureşti, Ed. Politică, 1989).
Conferința de la Locarno
Conferinţa de la Locarno s-a desfăşurat între 5 şi 16 octombrie 1925, la ea luând parte reprezentanţii Marii Britanii, Belgiei, Franţei, Germaniei, Italiei, Cehoslovaciei şi Poloniei.
Tratativele şi discuţiile s-au desfăşurat în şedinţe plenare, dar cu deosebire prin contacte bilaterale aşa cum au fost cele dintre Aristide Briand şi Gustav Stresemann. ''Germanii nu au acceptat decât garantarea securităţii frontierelor apusene ale Germaniei, cu Franţa şi cu Belgia.
Nu şi a securităţii graniţelor răsăritene, cu Polonia şi cu Cehoslovacia. Au beneficiat de poziţia Marii Britanii, de garantare a securităţii în Vest, dar şi de refuzul categoric al acesteia în a-şi asuma obligaţii asemănătoare în Europa Centrală'', se subliniază în lucrarea ''Din istoria relaţiilor internaţionale'', autor Constantin Buşe (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2009).
Actele agresive ale Germaniei s-au intensificat
În faţa atitudinii conciliante a Marii Britanii şi a Franţei, actele agresive ale Germaniei şi Italiei s-au intensificat.
La începutul anului 1937 Hitler era decis să-şi aplice planul anexionist. ''De la 28 mai 1937 Neville Chamberlain a preluat conducerea guvernului britanic.
În politica faţă de Germania nu se va schimba aproape nimic; dimpotrivă, cedările se vor accentua, angajând în acest carusel, tot mai mult, şi Franţa'', se arată în volumul ''Mari conferinţe internaţionale (1939-1945)'', autor Leonida Loghin (Bucureşti, Ed. Politică, 1989).
Anschluss, 1938
În martie 1938 are loc Anschluss-ul - anexarea Austriei de către Germania nazistă, iar la 30 septembrie 1938, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Neville Chamberlain şi Eduard Daladier au semnat la Munchen acordul prin care Cehoslovacia ceda, forţată, regiunea sudetă Germaniei naziste.
Prin primul Dictat de la Viena, din noiembrie 1938, Ungaria horthystă răpea Cehoslovaciei un teritoriu de 12.000 kmp, cu o populaţie de cca un milion de locuitori. Guvernele Marii Britanii şi Franţei şi-au menţinut aceeaşi politică capitulardă.
Drept urmare, în martie 1939, Cehoslovacia va fi cotropită în întregime de Reichul nazist. Pe agenda expansiunilor lui Hitler urma Polonia, iar Danzig-ul (oraş port la Marea Baltică) şi coridorul teritorial erau doar pretexte. (''Mari conferinţe internaţionale (1939-1945)'', autor Leonida Loghin).
''Decizia nu viza Polonia decât în mod secundar: ea privea în mod direct ţările occidentale. Hitler voia, într-adevăr, să obţină de la acestea, prin înţelegere sau cu forţa, acordul pentru o nouă împărţire a lumii'', arată istoricul Jacques de Launay în cartea sa ''Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial'' (Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).
Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul German şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, la 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană.
Protocolul adiţional secret la Pactul de neagresiune semnat de V. Molotov şi Joachim von Ribbentrop la 23 august 1939 arăta la punctul 2: ''În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale URSS, vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San''. (''Documente privind istoria României între anii 1918-1944'', coordonator Ioan Scurtu; Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995)
Fiind asigurată că Uniunea Sovietică nu va interveni (ca urmare a pactului de neagresiune germano-sovietic) şi mizând pe faptul că nici Anglia şi nici Franţa nu vor intra în război pentru această ţară, Germania a concentrat la graniţele Poloniei 57 de divizii, din care şase divizii de tancuri şi opt motorizate, cu peste 1,5 milioane soldaţi.
Pretextul imediat al războiului l-a constituit incidentul Gleiwitz, din 31 august 1939, de fapt un atac executat de un grup de SS-işti şi câţiva deţinuţi de drept comun, îmbrăcaţi in uniforme poloneze, asupra postului de radio Gleiwitz, din apropierea frontierei polono-germane. (''Istorie universală'', Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979)
1 septembrie 1939: ziua invadării Poloniei
Invadarea Poloniei a fost declanşată la 1 septembrie 1939. Trupele germane, a căror comandă era încredinţată generalului von Brauchitsch, erau împărţite în două grupe: Grupul de armate Nord, sub comanda generalului von Bock, şi Grupul de armate Sud, sub conducerea generalului von Rundstedt.
Marea Britanie şi Franţa au adresat Germaniei un ultimatum, cerându-i să înceteze agresiunea şi să-şi retragă trupele de pe teritoriul polonez. Ultimatumul a fost respins şi forţele armate germane şi-au continuat ofensiva. La 3 septembrie 1939 guvernele englez şi francez au declarat război Germaniei.
Polonia era decisă la o rezistenţă armată faţă de agresiunea hitleristă.
Armata poloneză, comandată de mareşalul Smigly-Rydz, dispunea după decretarea mobilizării generale de un milion de oameni sub arme. Raportul de forţe era net în defavoarea lor, îndeosebi din cauza gradului de motorizare a Wehrmachtului.
Comandamentul german a prevăzut ca o lovitură principală împotriva trupelor poloneze să fie executată din Silezia şi Cehoslovacia de vest, pe direcţia generală Varşovia, de Grupul de armate ''Sud'', iar alta din Pomerania şi Prusia Orientală, executată de grupul de armate ''Nord'', tot pe direcţia capitalei poloneze.
În timp ce aviaţia germană bombarda puternic aerodromurile poloneze, nimicind din prima zi circa o treime din aviaţia poloneză, armatele germane au rupt fortificaţiile de pe frontieră şi au pătruns în adâncimea teritoriului polonez.
Ofensiva germană a continuat, reuşind la 14 septembrie să încercuiască la vest de Vistula forţele principale ale armatei poloneze şi să încercuiască Varşovia. De asemenea, armatele germane au întreprins o operaţie de încercuire a trupelor poloneze care se găseau la est de Vistula, interceptând căile de retragere spre est a acestora.
Trupele poloneze au fost blocate în patru zone: Kutno, Varşovia, Modlin şi Przemysl. (''Istorie universală'', Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979)
Von Rundstedt a străpuns linia de pe Vistula, asediind Varşovia începând cu ziua de 17 septembrie. ''Ruşii aleg acest moment pentru a pătrunde în partea orientală a Poloniei.
La 17 septembrie, la ora 4.00 dimineaţa, armatele mareşalului Voroşilov trec frontiera pe ambele părţi ale mlaştinilor de la Pripet.
Aproape complet înfrânţi în partea de vest, polonezii nu mai sunt capabili să organizeze un front în est''. (''Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial'', de Jacques de Launay; Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988)
Mareşalul Smigly-Rydz încercase să organizeze o ultimă rezistenţă în regiunea Lvov, dar la 17 septembrie atacul blindatelor ruseşti a înnăbuşit această rezistenţă. Trupele poloneze s-au retras spre frontierele cu Ungaria şi România. Guvernul polonez şi statul major al mareşalului Smigly-Rydz s-au refugiat în România, în timp ce trupele ruse şi germane au efectuat joncţiunea pe râul Bug.
